Alba Iulia în timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul (1593-1601)

Voievodul Mihai Viteazul și-a făcut simțită prezența pe meleagurile orașului Alba Iulia încă din 1592 când s-a refugiat aici în urma complotului împotriva lui Alexandru cel Rău al Țării Românești și a stat la curtea lui Sigismund Báthory timp de două săptămâni.

În 1593, Mihai Viteazul a fost numit de către sultan domn al Țării Românești, vreme în care și Sigismund Báthory și-a adăugat titlurile de voievod al Țării Românești și Moldovei cu scopul de a le alipi la Imperiul Habsburgic.

În 1595 îi găsim la curtea principesei Maria Cristina, soția lui Sigismund Báthory, pe soția voievodului Mihai Viteazul, doamna Stanca, și pe fiul lor Pătrașcu care a înzestrat mitropolia românească cu odoare și cărți, loc unde a fost înmormântat și boierul Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab, care a murit la Alba Iulia.

În 1596, Mihai Viteazul se afla la Alba Iulia în urma luptelor câștigate la Călugăreni și Giurgiu și a primit de la Sigismund Báthory acordul de a construi o nouă biserică mitropolitană pentru românii din Transilvania, care va deveni un important centru de cultură românească.

În 1597, Mihai Viteazul a trimis o solie la Viena pentru a cere ajutoare din partea imperialilor pentru întreținerea unei oști de 4000 de mercenari, însă Báthory i-a pus piedici voievodului român însușindu-și o parte din ajutoare, încercând să slăbească influența lui Mihai în Țările Române.

În același an a început construcția noii catedrale mitropolitane de zid, împreună cu chiliile călugărilor. Planul întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti în anul 1711 ne oferă indicii cu privire la amplasarea reședinței mitropoliei românești. Biserica se afla nu departe de latura sudică a Bastionului Sașilor, fiind marcată cu litera P și cu denumirea "Chiese valache". Biserica avea planul de cruce greacă înscrisă, specific bisericilor mitropolitane românești cu proporții monumentale. Lângă această biserică puțin mai la sud se afla prima biserică de lemn, ridicată înainte de Mihai Viteazul, în care au slujit episcopii între 1581-1599. Alături de cele două biserici se afla clopotnița și clădirile administrative ale mitropoliei, precum și chiliile călugărilor.

În anul 1964, istoricul Gheorghe Anghel împreună cu episcopul ortodox Emilian Birdaș au demarat o serie de săpături arheologice pentru descoperirea locului pe care s-ar fi aflat Mitropolia Bălgradului, astfel în secțiunile I-III au fost identificate 14 morminte cu schelete orientate pe axa est-vest, aflate în sicrie de lemn. S-a excavat o suprafață de 100x70 m. În general, cei înmormântați aici erau oameni săraci, fiind vorba de iobagi ai nobililor sau de pe moșiile Episcopiei Romano-Catolice.

Într-un loc s-au găsit câteva pietre funerare mai deosebite care datează din anul 1622, decorate cu elemente cruciforme asemănătoare cu cea care s-a folosit la ridicarea turnului Bisericii ortodoxe din cartierul Maieri în 1714. În secțiunea a V-a s-au descoperit numeroase ziduri medievale și contraforturi care ar fi putut fi chiliile călugărilor, dar și alte morminte care aveau în inventar şi monede datând din secolul al XV-lea.

În octombrie 1599, Mihai a câștigat bătălia de la Șelimbăr de lângă Sibiu împotriva lui Andrei Báthory, iar la 1 noiembrie el și-a făcut intrarea triumfală în cetatea din Alba Iulia pe un cal alb, îmrăcat într-o tunică albă și cu o căciulă cu pană de cocor prinsă într-o agrafă, iar iobagii români de bucurie, au atacat și au incendiat conacele nobililor[1]

Momentul intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599 este descris de doi călători, unul dintre ei, pe nume Andrei Darahi, spunea că Mihai a intrat în Alba Iulia la 1 noiembrie ca "să îmbărbăteze sufletele deznădăjduite", iar altul spunea că a fost primit cu fast în sunetul clopotelor și al salvelor de tun.

După ce a sosit în cetate, Mihai a fost instalat în Palatul Principilor, iar prima vizită pe care a făcut-o în oraș a fost la turnătoria de tunuri.

În timpul vizitei a sosit vestea că Andrei Bathory a fost asasinat de către secui, știre care l-ar fi întristat pe domnitorul român care a poruncit să fie adus trupul lui la Catedrala romano-catolică și să fie înmormântat într-un sicriu special din argint cumpărat de el cu suma de 5000 de florini, iar mai apoi a dat dispoziție ca ucigașii principelui să fie uciși.

Între 22 și 28 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a convocat dieta la Alba Iulia trimițând curieri speciali prin orașe și comitate cu scrisorile de convocare. Voievodul român a căutat recunoașterea domniei de către Marile Puteri, mai ales de Imperiul Habsbrugic, dar nu a reușit, Mihai luând o atitudine de independență față de habsburgi și a pus bazele unor instituții românești, printre care un Sfat domnesc, o Cancelarie care a început de acum să emită pentru prima dată acte și documente oficiale în limbile română, latină și slavă. Prin aceste acțiuni, domnitorul român dorea să adauge la Țările Române și Transilvania asupra căreia avea stăpânire acum[2].

Pentru a avea putere militară, voievodul a acordat o importanță deosebită dezvoltării capacităților arsenalului de a turna tunuri, așa cum reiese din relatările trimisului imperial Carlo Magno:

"M-a condus la arsenal cu mai bine de 1000 de archebuzieri ca să văd cum se toarnă un tun cu numele maiestății voastre pe el și pune să se toarne într-una arătând că vrea să aibă un număr de 60 de bucăți în afară de tunurile vechi..."[3].

Primul trădător s-a prezentat Aga Lecca, comandantul cetății Gherla, astfel că în timpul luptei de la Mirăslău (16 septembrie 1600), Mihai a pierdut atât bătălia, cât și Țara Românească, pe tronul căreia a fost așezat Simion Movilă.

În vara anului 1601 în Câmpia Turzii, Mihai Viteazul a fost ucis de către generalul Gheorghe Basta, care l-a decapitat "și căzu trupul lui frumos ca un copac și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească săraci de dânsul"[4].

[1] Trandafir, Alba Iulia 2000, p. 151-157.

[2] Ibidem, p. 158-160.

[3] Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1968-1970, p. 22.

[4] Radu Popescu, Cronicari munteni, vol. I, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 1961, p. 139.