Alba Iulia în timpul domniei lui Gabriel Bethlen. 

Orașul Alba Iulia în secolul al XVII-lea. De la Gabriel Bethlen la încorporarea în Imperiul Habsburgic (1620-1699)

Domnia principelui Gabriel Bethlen a fost cea mai înfloritoare pe care a cunoscut-o vreodată orașul Alba Iulia, din toate punctele de vedere, şi în special cele legate de aspectele edilitare, urbanistice și demografice. La începutul domniei tributul acordat Porții a crescut de la 15.000 de florini la 80.000, astfel încât principele a trimis sultanului peste 600 de care cu alimente, 150 de boi și 1500 de oi. Alba Iulia a cunoscut o perioadă economică foarte bună, așa încât principele a încurajat stabilirea de noi locuitori în capitala Principatului promițându-le acordarea de privilegii, scutiri de taxe și impozite.

La începutul secolului al XVII-lea, orașul era condus de un consiliu orășenesc care era compus din 12 membri delegați ai cartierelor, iar numărul total al membrilor era de 40 de oameni reprezentanți ai breslelor meșteșugărești sau ai marii aristocrații. Viața orașului era dominată de breasla croitorilor, alături de cele ale cizmarilor și bărbierilor ai căror reprezentat era un anume Demetrius Tonsor.

Orașul se afla în jurul cetății și era împărțit în patru cartiere mari: Maieri, Cărămidarilor, Sfânta Maria și Lipova care avea 11 delegați în Consiliul orășenesc. Consiliul orășenesc îndeplinea funcții administrative în domeniul legislativ, executiv și juridic unde se afla și un judecător plătit cu 30 de florini care judeca pricinile mici, cum ar fi certurile dintre orășeni și membrii breslelor, în timp ce procesele mari cădeau în sarcina judecătorului curții princiare sau a principelui însuși[1].

Începând cu anul 1623, Principele Gabriel Bethlen a convocat Dieta la Cluj, unde a fost redactat un document prin care li se acordau libertăți și drepturi cetățenilor străini veniți în capitala Principatului, făcând referire specială mai ales la evrei, cărora le-a acordat libertate de credință, permisiunea de a se îmbrăca după obiceiul lor și dreptul de a face comerț prin deplasările în afara Principatului, îndeosebi intermedierea comerțului cu Poarta Otomană[2].

Prin chemarea evreilor, Principele a urmărit consolidarea economică a Principatului prin baterea de monede, minerit și alte activități comerciale și meșteșugărești. Prin actul amintit, Bethlen a instituit și funcția de jude al evreilor (judex judaeorum), iar persoana care urma să ocupe această demnitate trebuia să rezolve problemele interne ale evreilor și să îi reprezinte în fața autorităților. La acea vreme populația evreiască era redusă, numărând 20-25 de familii[3].

În 1627, Gabriel Bethlen începe un amplu proiect de modernizare a fortificației medievale, fostul castru roman, care a suferit unele transformări de-a lungul timpului, la care se adaugă şi cele patru bastioane construite din lemn, la iniţiativa lui Castaldo. În viziunea principelui, fortificația trebuia să aibă patru bastioane din piatră, iar ridicarea lor trebuia să se facă pe cheltuiala națiunilor privilegiate: maghiarii, sașii și secuii, iar unul urma să fie finațat de către el însuși.

Dieta a respins planul principelui, însă a finanțat construirea a doar două bastioane care au fost ridicate într-un timp destul de lung.

Cea mai timpurie reprezentare a cetății și a orașului cu elementele adăugate de Bethlen datează de pe la 1687, fiind vorba de un plan executat de către un autor anonim, cunoscut sub numele de Pianta d' Alba Iulia, în care este prezentată sumar forma cetății și având reprezentate la partea sudică două bastioane, construite în stil italian. Arhitecții care au condus proiectul de fortificare au fost Giovanni Landi, Martino și Giacomo Resti. Perimetrul interior al cetății este marcat cu litera A, cu denumirea de Castello, apoi mai jos sunt reprezentate planurile catedralei romano-catolice și a palatului episcopal, respectiv princiar, notate cu litera B și având denumirea de Gran Chiesa, e Palazzo del Principe. În jurul cetății apar reprezentate cu litera C suburbiile orașului de la acea vreme, mărginite la est de râul Mureș. Puțin mai la nord ne este prezentată cu litera D biserica grecilor (Chiesa de Greci).

Una dintre cele mai realiste reprezentări este cunoscutul plan al arhitectului Giovanni Morando Visconti din 1711.

Planul cetății din secolul al XVII-lea, realizat de Giovanni Morando Visconti, 1711

La 16 februarie 1711, Giovanni Morando Visconti a realizat planul orașului vechi Alba Iulia, la cererea Consiliului de Război din Viena și face parte dintr-o serie de reprezentări cartografice realizate și pentru orașele Sibiu, Brașov, Sighișoara sau Mediaș.

Planul redă cetatea medievală de formă patrulateră cu cele două bastioane adăugate în timpul lui Gabriel Bethlen pe laturile de sud-est și sud-vest, iar împrejurul acesteia se întinde zona locuită, orașul din afara zidurilor.

În legenda care însoțește planul sunt prezentate 17 obiective importtante, dintre care 13 în interiorul zidurilor, fiind vorba de catedrala reformată (Chiesa Cathedrale poseduta di Reformati), biserica iezuiților, palatul princiar, casele nobililor Bethlen, Apor și Teleki, casa guvernatorului, casa de oaspeți a scaunelor săsești și colegiul reformat. În jurul catedralei și a palatului princiar este reprezentată o lucrare de fortificații, iar pe laturile de est și vest sunt reprezentate porțile Sfântul Gheorghe și Sfântul Mihail.

În exteriorul zidurilor sunt reprezentate cele patru suburbii care înconjurau fortificația, precum și siluetele bisericii iezuiților Sfântul Mihail, complexul mitropolitan ortodox, mlaștini și două mori. Pe toate laturile cetății se afla o zonă de protecție lată de peste 200 m.

Rețeaua stradală și locuințele erau grupate diferit. Pe latura de vest (Cartierul Sfânta Maria), construcțiile orașului în număr de 105, grupate în 5 străzi și începeau în fața porții Sfântul Mihail (Borgho), marcată de o stradă cu același nume.

Pe latura de nord (Cartierul Lipova) erau 187 de edificii grupate în 13 străzi, dintre care cele mai importante erau strada Șardului, Lipova Mare și Lipova Mică.

Pe latura de sud (Maierii de Sus) existau 45 de edificii așezate în 5 străzi, dintre care cele mai cunoscute erau străzile Mare și Mică a Vințului, iar complexul mitropolitan era înconjurat de străzile Mare și Mică Românească.

Pe latura de est (Cartierul Cărămidarilor) existau 51 de edificii. În total, orașul era alcătuit din 468 de locuințe și avea o populație de peste 1500-2000 de locuitori.

Pe lângă aspectele edilitare, în plan sunt reprezentate cursurile Mureșului la sud-est și Ampoiului (Ampoy torent) la nord-vest.

În colțul nord-vestic se afla cimitirul reformat (sepoki de Reformati), Ulița Șardului și drumul spre Zlatna. La vest, aproximativ pe traseul actualului bulevard al Transilvaniei era drumul care ducea spre viile orașului (Strada a Vignali), iar la sud-est sunt reprezentate podul Mureșului și podul Vințului, care erau situate la 4 km față de oraș[4].

După cum se poate observa, cetatea avea o formă patrulateră cu ziduri drepte flancate la colțurile de sud-est și sud-vest de cele două bastioane, iar în latura nord-vestică se află un turn rectangular, aflat în exteriorul curtinei. În exteriorul curtinei se află șanțul care la sud este lat, iar la est este îngust.

În jurul catedralei romano-catolice și a palatului episcopal a fost construită o curtină de apărare formată dintr-un șir de clădiri care puteau fi și magazii de provizii, așa-numitul Kéndervár, notat de Visconti cu litera "K". În interiorul palatului erau încăperi luxoase, decorate cu plăci de teracotă smălțuită, cu oglinzi de Murano, având mobilă fină, tapiserii și fresce.

Palatul avea trei curți interioare în perimetrul cărora erau amplasate Sala Dietei, gospodăriile princiare și apartamentul personal al principelui care era încălzit cu ajutorul unei sobe alimentată din exterior. Palatul Principilor era prima clădire ca mărime din Alba Iulia, urmată de clădirea Colegiului Academic, care avea doar două curți interioare[5].

A doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de invazia turco-tătară din anii 1658 și 1662, care a distrus orașul în întregime, după relatările călătorilor străini. În urma acestor întâmplări, principele Mihail Apafi a decis să-și mute reședința de la Alba Iulia la Făgăraș, lăsând Palatul Principilor să se ruineze, după cum relatează și George Barițiu: "Principele nu avea reședință stabilă. Capitala era la Alba Iulia, însă nu stătea mereu aici, ci avea o reședință la Ernot (Iernut), la Blaj și la Făgăraș"[6].

În anii '80 ai secolului al XVII-lea au loc la Alba Iulia importante schimbări din punct de vedere militar.

În anul 1687, împăratul Leopold I de Habsburg a încheiat un tratat cu principele Mihail Apafi, prin care cel din urmă îi ceda câteva orașe importante din Transilvania (Sibiu, Cluj, Bistrița, Alba Iulia, Deva ș.a.) pentru încartiruirea unor garnizoane austriece pe care principele s-a angajat să le întrețină prin plata unei contribuții anuale de peste 700.000 de florini.

Aceste măsuri nu au fost acceptate de toți locuitorii Transilvaniei, astfel că la 21 aprilie 1688, locuitorii din Brașov au refuzat să plătească darea către garnizoană, ceea ce s-a soldat cu înfrângerea revoltei și incendierea orașului și a bisericii din centrul orașului, care de atunci a fost denumită Biserica Neagră[7].

Ultimele evenimente importante petrecute în Alba Iulia la finalul secolului al XVII-lea sunt de ordin religios prin acțiunile Imperiului Habsburgic de a-i convinge pe români să adere la catolicism. Unele surse spun că mitropolitul Teofil ar fi primit amenințări cu destituirea din funcție pentru a semna actul unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romei la 1697[8]. În luna februarie a aceluiași an, a avut loc un sinod patronat de mitropolitul Teofil, care a primit unirea cu Biserica Romei cu condiția ca ritul și tradiția ortodoxă să fie păstrate, iar drepturile preoților uniți să fie aceleași cu cele ale preoților catolici, populația românească să fie recunoscută între celelalte națiuni privilegiate ale Transilvaniei și să se șteargă statutul de tolerați.

La 7 octombrie 1698, mitropolitul Atanasie Anghel a convocat un sinod la Alba Iulia, unde prin semnătura sa și a 38 de protopopi, a acceptat oficial unirea cu Biserica Romei, recunoscută ulterior și de împăratul Leopold de Habsburg prin Diploma Leopoldină din 1699, dar și de Constantin Brâncoveanu, care a sprijinit acțiunile bisericii românești din Transilvania[9]

Câtă vreme a fost capitala Principatului Transilvaniei, Alba Iulia a cunoscut o evoluție naturală seminificativă prin înnoirile arhitectonice care s-au succedat. În prima parte a secolului al

XVI-lea au fost adăugate clădiri renascentiste frumoase precum Capela Lázó pe latura nordică a catedralei romano-catolice, ori s-a conturat Palatul Principilor. În ultimul deceniu al acestui secol, Mihai Viteazul a ctitorit biserica mitropolitană ortodoxă, importantă pentru românii ardeleni. În secolul al XVII-lea, perioada de înflorire a continuat prin înființarea Colegiului Academic și modernizarea fortificației prin ridicarea a două bastioane în colțul sudic.

Dezvoltarea a fost încetinită de invazia mongolă, care a distrus orașul, iar la sfârșitul domniei lui Apafi, Transilvania a fost cedată Imperiului Habsburgic în timpul căruia orașul va cunoaște câteva schimbări radicale din punct de vedere urbanistic, prin ridicarea unei noi cetăți bastionare de tip Vauban și mutarea vetrei de locuire în zona cartierului Maieri, prin extinderea căruia va lua naștere Orașul de Jos[10].

[1] Trandafir, Alba Iulia 2000, p. 169-170

[2] Victor Eskenasy, Izvoare ș i mărturii despre evreii din România , vol . I , Hasefer, București, 1995, p.102-103.

[3] Caloianu, Istoria comunității evreiești, p. 20-21.

[4] Gheorghe Anghel, "Alba Iulia în secolul al XVIII-lea. Schimbarea vetrei orașului medieval" în Historia Urbana, Tomul IV, 1996/1-2, p. 67-68.

[5] Trandafir, Alba Iulia 2000, p. 178-179.

[6] George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Tipografia W. Kraft, 1890, p. 106.

[7] Valentina Bilcea, Stan Stoica, et alii, Istoria Românilor. O sinteză cronologică, București, editura Meronia, 2015, p. 104.

[8] Episcop Emilian Birdaș, Alba Iulia. Oraș bimilenar, p. 50-51.

[9] Ibidem, p. 181-182; Gheorghe Anghel, De la vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei la Episcopia de Alba Iulia, p. 95.

[10] Laura Stanciu (coord.), Alba Iulia. Memoria Urbis, Cluj-Napoca, Mega, 2018, p. 9-10.