Edificarea cetății bastionare și mutarea vetrei orașului. Nașterea Orașului de Jos.

La începutul secolului al XVIII-lea, inginerii militari au renunțat la construirea unor fortificații în jurul orașelor și ridicarea lor în zone distincte, puncte strategice, lucru care era suportabil și pentru populația locală care nu mai era nevoită să hrănească și să întrețină trupele militare aflate în oraș.Începerea lucrărilor de edificare a cetății bastionare de la Alba Iulia au debutat în 1714 prin amenajarea terenului pe care urma să se desfășoare măreața construcție. Atât la Timișoara cât și la Alba Iulia, o problemă majoră pentru administrație și constructori au reprezentat-o clădirile medievale, care erau dispuse în jurul vechilor fortificații.Drept urmare, autoritățile au hotărât dărâmarea acestor locuințe și acordarea unor despăgubiri și terenuri pentru ridicarea de noi case celor afectați[1].La Alba Iulia, procesul de eliberare al terenului de către localnici a întâmpinat, după cum era și firesc, împotriviri și revoltă, deoarece ei nu voiau să-și părăsească gospodăriile pe care le-au ridicat prin munca proprie. Cea mai bună mărturie în legătură cu întâmplările petrecute atunci ne-a lăsat-o avocatul Rubin Patiția în însemnările sale, informații preluate, probabil din tradiția orală: "Cincizeci de cetățeni, proprietari de case, nu au voit a primi acea desdăunare și au refuzat porunca de a părăsi casele lor și rămânând în case, când s-au dărâmat prin tunurile din fortăreață acel vechiu oraș, au pierit acolo 50 de oameni sub ruinele caselor proprii ca jertfă a încăpățânărei lor"[2].Cetățenilor care nu s-au împotrivit dărâmării propriilor locuințe, autoritățile imperiale le-au acordat diferite sume de bani ca despăgubire și locuri de casă în afara zonei fortificate, pentru a-și reface gospodăriile.O altă clădire foarte importantă pentru românii din Alba Iulia era biserica mitropolitană, care aducea aminte despre perioada glorioasă în care a trăit ctitorul ei vestit, Mihai Viteazul. Dărâmarea catedralei mitropolitane românești a fost un eveniment care a marcat mult societatea românească și mai ales pe intelectuali precum George Barițiu sau Rubin Patiția, care au descris evenimentele. Atât George Barițiu cât și Rubin Patiția relatează cum biserica și dependințele sale au fost demolate în scopul extinderii cetății pe latura sudică și li s-au dat despăgubiri în bani, cca. 1300 de florini tipografului Ștefanovici. George Barițiu ne dă un amănunt foarte interesant referitor la acest aspect: "Clerul avuse mari temeiuri ca să tacă la acea catastrofă care le era aproape. De o parte, tocmai în acei ani împăratul făcuse clerului o donațiune de două moșii ale statului, din a căror venituri să-și facă aici reședință, mănăstire, seminar pentru clerici..."[3].Dărâmarea vechilor suburbii, a caselor și a bisericii mitropolitane au determinat mutarea vetrei de locuire a orașului, iar cu banii primiți ca despăgubire, localnicii și-au refăcut viața mutându-se pe locul unor terenuri agricole numite măierii, de unde va deriva și denumirea primei suburbii a Orașului de Jos, Maieri.[1] Gheorghe Anghel, "Locuitorii esplanadei fortificației din Alba Iulia între 1804-1858" în Apulum XXXVI, 1998, p. 281.[2] Nicolae Josan, Memorandistul moț Rubin Patiția (1841-1918), Alba Iulia, Altip, 2002, p. 308.[3] George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani din urmă, vol I., Sibiu, Tipografia W. Krafft, 1889, p. 273.