Patrimoniul cultural și istoric al orașului Alba Iulia: Palatul Justiției (1906-1908)

Palatul Justiției

În anul 1906, autoritățile locale au cumpărat un teren de la Episcopia Romano-Catolică contra sumei de 45.000 de coroane unde avea să se înalțe o clădire pentru tribunalul orașului[1]. 

Planul construcției a fost elaborat de arhitectul Gester Kálmán în două variante diferite, în ceea ce privește bogăția decorațiilor de pe fațade, însă a fost aleasă varianta mult mai simplă[2] și axată pe funcționalitate. 

Ca planimetrie, palatul are forma unui hexagon care închide două curți interiorare despărțite printr-un corp median, iar decorațiile fațadei se înscriu în arhitectura neoclasică, în ceea ce privește corpul principal[3]. 

Clădirea a adăpostit de-a lungul timpului instituții precum tribunalul, judecătoria și penitenciarul orașului în care puteau fi închiși peste 2300 de deținuți[4].

O placă de pe fațada vestică amintește de locul în care se afla penitenciarul orașului, unde în 1915 a fost ucisă tânăra Puia Maria din Blaj pentru răspândirea unei poezii unioniste, fapt care nu a convenit autorităților maghiare, care au arestat-o.

Maria Puia s-a născut în 1885 la Blaj și a fost dactilografă, ea a răspândit în Transilvania poezii unioniste ale românilor, care îndemnau armata Regatului României să vină și în Ardeal. Una dintre aceste poezii a fost „Vrem Ardealul”, scrisă de poetul Radu Cosmin. Această poezie a fost considerată clandestină, ceea ce a atras arestarea tinerei de numai 30 de ani.

Procesul său trebuia să aibă loc pe data de 5 martie 1916, dar în timpul audierilor a fost bătută și chinuită, aceste lovituri provocându-i decesul înainte de data procesului.

"Maiestăţii Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...

Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: "Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!"

Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă

Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii naţii, care strigă: "Vrem război!"

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,

Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,

Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine...

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi

Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi...

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,

Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,

Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,

Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,

Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri

Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina

Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie

Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.

Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!

Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu

Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!

Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii

Un fior imens şi tragic îi străbate pân' la cer

Şi de-alung de Vatra Dornii, pân' la Porţile de Fier,

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare

Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare

Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,

Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai

Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai" [5].

Istoria românilor din Transilvania se leagă de clădirea Palatului Justiției și în contextul Marii Unirii din 1918, când în ziua de 2 decembrie au fost aleși membri Consiliului Dirigent al Transilvaniei, printre care pot fi amintiți: Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Octavian Goga, Aurel Lazăr, Emil Hațieganu, Valeriu Braniște, Victor Bonțescu, Romul Boilă, Ioan Flueraș și Iosif Jumanca. Ei au fost cei care au dus la București declarația de unire a Transilvaniei cu România, pe care au înmânat-o Regelui Ferdinand.

În perioada interbelică, aici au avut loc mai multe evenimente, printre care putem aminti deschiderea manifestărilor dedicate Reuniunii Femeilor Române din 23 mai 1923, prezidată de însăși Regina Maria a României [6].

În timpul regimului comunist, mai ales după 1968, aici a funcționat Sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și Consiliul Popular Județean. În fața acestei clădiri s-a desfășurat revoluția anticomunistă din decembrie 1989, condusă de Mihai Babițchi, redactor al ziarului local „Unirea” [7]. 

În prezent, clădirea adăpostește sediul Consiliului Județean Alba, Curtea de Apel, Instituția Prefectului Alba, Procuratura, Inspectoratul Județean de Poliție, și altele.

[1] Trandafir (coord.), Alba Iulia 2000, p. 291.

[2] Gheorghe Fleșer, Alba Iulia. Orașul și monumentele sale în imagini de epocă, Alba Iulia, Altip, 2015, p. 87.

[3] Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Valer Moga, Mărturii tăcute: situația patrimoniului arhitectural într-o comunitate multietnică: Alba Iulia, Alba Iulia, Altip, 2013, p. 83.

[4] Virgil Cucuiu, Alba Iulia. Din trecutul și prezentul orașului, Alba Iulia, Tipografia Sabin Solomon, 1929, p. 78.

[5] https://ioncoja.ro/maria-puia-eroina-de-la-alba-iulia/ 

[6] Ibidem, p. 87.

[7] Vulcu Bujor, Muntean Ioan, Tinca Gheorghe, Geografie Județul Alba. Manual pentru clasa a III-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981, p. 44-45.