Unirea cu Biserica Romei și mișcările confesionale pentru restaurarea ortodoxiei conduse de Visarion, Sofronie și Oprea (1698-1781)

1. 1. Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic și noua organizare administrativă a Principatului

Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania s-a făcut pe fondul Asediului Vienei din 1683, pierdut de otomani în urma contraofensivei habsburgilor și polonezilor, care au anexat mai apoi Ungaria, Croația și Transilvania.

În Transilvania, stările privilegiate erau sătule de plata tributului către Poarta Otomană, astfel că între 1686-1687, aceștia semnează în frunte cu Mihail Apafi tratatele halleriene prin care Transilvania era cedată imperiului habsburgic, eliminându-se astfel subordonarea față de puterea turcească.

În urma semnării tratatelor halleriene, împăratul Leopold I de Habsburg a emis Diploma Leopoldină din 1691, prin care Transilvania devenea provincie a imperiului austriac, document care a devenit constituția Transilvaniei, prin care erau recunoscute continuitatea principatului, erau recunoscute cele trei națiuni privilegiate (maghiarii, sașii și secuii) și cele patru religii recepte (romano-catolică, calvină, luterană, unitariană), în schimbul primirii și întreținerii armatei de către populație prin dări anuale (112.000 fl în timp de pace și 400.000 fl în timp de război.

Imperiul Habsburgic a reorganizat principatul din punct de vedere administrativ prin adaptarea vechilor instituții și crearea altora noi în scopul instaurării puterii centrale și subminarea autonomiei stărilor privilegiate. Împăratul devenea principele Transilvaniei, reprezentând autoritatea militară și politică supremă, numind guvernatori în provincie, de preferat nobili transilvăneni catolici, ulterior schimbați cu generali militari în scopul suprimării autonomiilor locale.

Dieta și-a pierdut rolul de guvern, devenit o instituție consultativă, convocată în dezbaterea legilor sau numirea guvernatorilor.

Guberniul a devenit guvernul Transilvaniei subordonat Cancelariei Aulice de la Viena format dintr-un cancelar, ajutat de 6 consilieri.

Consiliul Aulic de Război reprezenta autoritatea militară prin Comandamentul General de la Sibiu.

Tezaurariatul se ocupa de problemele economice precum strângerea taxelor.

Tabula Regia se ocupa de problemele juridice cu sediul la Târgu-Mureș, și era împărțită în două instanțe: Tabula Continua și Forum Reviziorum.

Principatul a fost împărțit în comitate. În cele vestice (Partium) autoritatea maghiară a scăzut datorită mutării lor în cadrul Consilului Locumentențial de la Buda.

Banatul a avut un regim special, cucerit în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz, devenit domeniu al coroanei, trecut în subordinea directă a Vienei, condusă de un general militar, ajutat de un guvernator și o administrație mixtă formată din civili și militari.

1. 2. Unirea românilor ortodocși din Transilvania cu Biserica Romei 

Unirea cu Biserica Romei a fost declanșată în urma Diplomei leopoldine care nu recunoștea Biserica Ortodoxă, astfel că rutenii din Ungaria și cei dn Satu Mare au acceptat unirea cu Biserica Romei în 1646 respectiv 1689, dar populația românească a fost silită de calvini să accepte unirea, ea fiind reticentă față de noua confesiune.

Între 1697-1698, au avut loc sinoadele convocate de Teofil și Atanasie Anghel la Alba Iulia, care au decis unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romei prin acceptarea doctrinelor catolice (primatul papal, Fililoque, împărtășirea cu azimă, Purgatoriul) în schimbul acordării de drepturi și libertăți preoților și credincioșilor asemeni celor catolici, primirea lor în instituțiile publice, precum și păstrarea ritul, calendarului și ierarhiei ortodoxe- recunoscute prin A Doua Diplomă Leopoldină din 1701.

Atanasie Anghel și Ioan Grigore Patachi au obținut recunoașterea Bisericii Greco-Catolice prin aducerea Diplomei leopodine. Ulterior, episcopul de Făgăraș Inochentie Micu începe lupta pentru emanciparea națiunii române prin înaintarea a numeorase memorii către Curtea de la Viena prin care dorea reprezentarea românilor în instituțiile administrative aducând argumente istorice, demografice și cerând desființarea iobăgiei. În majoritate, documentele au fost respinse atât de dietă cât și de curtea imperială în cazul primului Supplex Libellus, un memoriu-dosar al problemei românești prin care se cerea recunoașterea națiunii române ca a patra receptă și drept de reprezentare în instituțiile publice. Refuzul autorităților nu l-a oprit pe Inochentie să meargă a doua oară la Viena pentru a prezenta cauza românilor, însă Maria Tereza, enervată de insistențele lui, l-a trimis în exil la Roma, de unde a sprijinit mișcarea românească prin scrisori.

Reformismul austriac dorea o politică stabilă internă și externă, permițând păstrarea fictivă a autonomiei stărilor, dorind atragerea nobilimii la guvernare, astfel au loc primele mișcări de reformă din partea împăraților austriec.

Leopold I decide adaptarea vechilor instituții la politica centralizatoare și întemeierea altora noi pentru întărirea administrativă a dominației habsburgice.

Iosif I a sprijinit Episcopia Greco-Catolică de la Alba Iulia, mutând-o la Blaj și acordând subvenții și loturi de pământ, unde se va construi catedrala și complexul de școli blăjene.

Carol al VI-lea a dotat episcopia cu școli, formând cadrul favorabil revendicărilor lui Inochentie Micu și a anexat Oltenia la imperiu.

Maria Tereza a micoșrat zilele de muncă ale iobagilor la 4 (cu mâinile/vitele), a dat posibilitate iobagilor să apeleze la tabula principatului în cazurile de abuz, deoarece nobilimea maghiară dorea să împingă la limită sarcinile acestora. A înființat noi regimente de graniță și a sprijinit educația prin înființarea de școli la Blaj și în sate, dând posibilitate tinerilor să studieze la Viena sau Roma prin Ratio Educationis din 1777.

1. 3. Mișcările anticatolice conduse de Visarion, Sofronie și Oprea

Încercările lui Inochentie Micu Klein de a schimba soarta românilor transilvăneni prin vizitele sale la Viena și memoriile trimise, au fost oarecum zadarnice, deoarece ele au fost respinse de către autoritățile austriece. În cele din urmă, românii și-au dat seama că unirea cu Biserica Romei nu a fost o soluție care să amelioreze starea religioasă a preoților greco-catolici și ortodocși, care doreau să obțină aceleași drepturi cu cei romano-catolici, după cum erau ele reglementate în Diplomele leopoldine. Românii văzând că nu obținuseră niciun drept promis, au decis să lupte împotriva unirii cu Biserica Romei.

Prima mișcare antiunionistă a fost condusă de călugărul Visarion Sarai în jurul anului 1744, care a ajuns din zona Bosniei în părțile Transilvaniei și a pornit la luptă împotriva uniației, străbătând Valea Mureșului prin orașele Deva, Orăștie și Alba Iulia cu mesajul său împotriva unirii cu Biserica Romei. Ajungând la Săliște, lângă Sibiu, a fost prins de către autoritățile habsburgice și trimis la închisoarea din Deva, ulterior transferat la cea din Kufstein în Austria, unde a și murit.

A doua fază a revoltei împotriva unirii a fost cea condusă de către Nicolae Oprea, un țăran din Săliște, trimis de către credincioșii din zona Sibiului la Viena cu cererile acestora de a fi trecuți sub autoritatea mitropolitului sârb de la Karlowitz, însă nu a primit un răspuns favorabil din partea autorităților imperiale. Drept urmare, Nicolae Oprea a mai efectuat două vizite la Viena, dintre care cea din urmă întreprinsă în anul 1752 cu sprijinul preoților și credincioșilor prezenți alături de el în capitala imperiului. De data aceasta, Nicolae Oprea și concetățenii săi au fost primiți atât de cancelarul aulic, cât și de împărăteasa Maria Tereza, care a decis arestarea și închiderea lor la Kufstein, aceștia au reușit să fugă, însă, în cele din urmă, Nicolae Oprea murind însă și el în această închisoare, nereușind nicio izbândă pentru credincioșii ortodocși.

Cea din urmă etapă a revoltei a fost condusă de călugărul Sofronie de la Cioara (jud. Alba) între anii 1759 și 1761. Motivul pentru care s-a revoltat împotriva autorităților și a Bisericii Unite a fost distrugerea micului schit călugăresc de către autoritățile austriece, pe care l-a amenajat în satul natal, după ce a fost călugărit și hirotonit preot în Țara Românească. Din acest moment, el a pornit lupta împotriva unirii și a început să-i îndemne pe preoți și pe credincioșii din Transilvania să renunțe la unire în favoarea credinței ortodoxe, însă a fost arestat în 1759 la Bobâlna și eliberat la scurtă vreme de preotul Ioan din Săliște cu ajutorul a peste 600 de oameni.

După ce a fost eliberat, Sofronie a mers în satele și orașele din Munții Apuseni și din împrejurimi, ajungând în iarna anului 1760 să atace mănăstirea greco-catolică "Sfânta Treime" din Blaj, fapt care l-a făcut pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.

În cele din urmă, mișcarea condusă de Sofronie a ajuns la Alba Iulia, unde între 14 și 18 februarie 1761 a convocat un sinod ținut chiar în biserica și casa parohială din cartierul Lipoveni[1].

În ziua de 14 februarie 1761, Sofronie de la Cioara a convocat un sinod la Alba Iulia prin trimiterea unor scrisori circulare în toate satele Transilvaniei prin care îi invita pe toți preoții însoțiți de câte trei credincioși din fiecare sat, să vină la adunarea ținută în casa preotului Rusan din "Lipovenii Bălgradului", dar și în biserică.

După trimiterea acestor scrisori, reprezentanții preoților au trimis două memorii prin care înștiințau Guberniul despre caracterul pașnic al adunării preoțești.

În ultima zi a sinodului, 18 februarie 1761, preoții au redactat două documente în care au fost înscrise toate evenimentele și convorbirile purtate în cadrul adunării.

Primul document conținea anumite reglementări pentru preoții neuniți în relația cu cei greco-catolici. În prevederile acestuia le era interzis preoților să consume băutură în afara Sfintei Liturghii, erau obligați să învețe pe de rost slujbele și rânduielile bisericești, și să nu slujească pe antimise primite de la greco-catolici. O prevedere interesantă se referă la credincioșii care rosteau injurii despre cruce sau alte lucruri sfinte, urmarea fiind judecarea lor de către soborul bisericii.

Cel de-al doilea document conținea cererile pe care le adresau preoții autorităților imperiale, printre care se dorea numirea unui episcop neunit, eliberarea românilor arestați pentru revolta contra unirii, printre care sunt amintiți și Nicolae Oprea, preoții Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș. Printre altele, preoții ortdocși doreau îngrădirea autorității episcopului Petru Pavel Aron și a preoților greco-catolici, pentru a nu se mai amesteca în treburile Bisericii Ortodoxe[2].

Răscoala condusă de Sofronie de la Cioara a fost considerată un adevărat triumf al Ortodoxiei din Transilvania, deoarece numeroase sate și biserici care le-au aparținut uniților au revenit credincioșilor ortodocși, inclusiv cele din cartierele Maieri și Lipoveni din orașul nostru. Victoria a fost însă de scurtă durată, deoarece împărăteasa Maria Tereza l-a trimis pe generalul Adolph von Buccow să rezolve situația în favoarea greco-catolicilor, astfel încât sute de localități și biserici au fost trecute cu sila în subordinea Mitropoliei Greco-Catolice, iar zeci de mănăstiri din Transilvania, printre care Prislopul și Sâmbăta de Sus, au fot distruse, călugării alungați, iar Sofronie de la Cioara văzând că nu mai are scăpare aici, a fugit în Țara Românească, intrând ca egumen în mănăstirea Roboaia[3].

1. 4. Restaurarea Ortodoxiei în Transilvania prin Edictul de toleranță a lui Iosif al II-lea (1781)

Încă de la începutul domniei sale, Iosif al II-lea a urmărit reformarea și găsirea unei stabilități în cadrul imperiului, astfel la data de 8 septembrie 1781 a emis Edictul de toleranță prin care a reglementat aproape toate aspectele.

Printre reglementările consemnate aici se numără abolirea torturii și a iobăgiei, libertatea de exprimare a presei fără cenzurarea ei de către autoritățile ecleziastice, unirea cancelariilor aulice din Ungaria și Transilvania, dar și încurajarea învățământului elementar la sate prin introducerea legii Norma Regia[4].

Printre altele, edictul reglementa, mai cu seamă situația religioasă destul de tensionată în Transilvania, în sensul înțelegerii și colaborării dintre cultele privilegiate (romano-catolic, unitarian, calvin și luteran) față de cele nerecunoscute oficial, mai cu seamă Biserica Ortodoxă.

Printre prevederile acestui act pot fi amintite, din punct de vedere religios, desființarea ordinelor mănăstirești catolice prin secularizarea averilor acestora, dar asigura și libertatea de exercitare a cultelor necatolice precum cel creștin-ortodox sau chiar necreștine precum religia iudaică.

Reformele acestea îi vizau, în primul rând pe români, deoarece li se dădea posibilitatea accesului la funcții publice, însă aceste decrete imperiale au dus la nemulțumirea națiunilor privilegiate, iar împărțirea teritorială a Transilvaniei în 11 comitate, a acutizat supărarea acestora, deoarece își vedeau amenințată autonomia în principat[5].

La doi ani de la emiterea acestui document, în 1783 a fost semnat Edictul de la Turda prin care împăratul dorea înființarea unei episcopii greco-catolice la Sibiu, care va deveni mai târziu Mitropolia Ortodoxă a Ardealului[6].

1. 5. Canonizarea lui Visarion, Sofronie și Oprea la Alba Iulia în 21 octombrie 1955

În anul 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis canonizarea (trecerea în rândul sfinților) a lui Visarion, Sofronie și Oprea printr-un eveniment organizat în curtea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, astfel fiind trecuți între sărbătorile importante din calendarul ortodox pentru faptul că au apărat credința ortodoxă din Transilvania.

_____________________________________________________________________

[1] https://istoriailustrataalumii.blogspot.com/2017/02/iv5-sfantul-imperiu-roman-in-timpul.html - accesat pe 06.05.2019.

[2] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Corint Educațional, București, 2014, p. 241-243.

[3]https://ro.wikipedia.org/wiki/Edictele_iozefine_de_toleran%C8%9B%C4%83_religioas%C4%83 - accesat pe 06.05.2019. 

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, 1972, p. 219-223.

[5] Viorica Pop, "Sinodul de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761", în Apulum, VIII, 1970, p. 120-123.

[6] Ibidem, p. 223.